Am ezitat să scriu

  Am ezitat să scriu!
  Pentru că tot ce scriam se întâmpla.
  Eram singur, nu mi-e frică de singurătate, chiar îmi plăcea. Linişte ambientală, mirosul de tigară, noaptea-n alb şi negru, patul ruşinat de fiecare dată când îl invadam şi pipăiam pernele. Pereţii care-mi reflectă emoţiile. Oglinda care este un tablou al portretului meu, când stau în faţa ei.
  Am ezitat să scriu. Am încercat. Dar era prea întuneric. Nu aveam curent decât dacă deschideam geamul şi uşa. Însă ningea prea tare şi fulgii îmi invadau camera. Deci am rămas fără lumină. Lumina lumânării era cea care-mi lumina sufletul, citind cărţi ce-mi luminau mintea. O minte care gata să explodeze de la prea multe gânduri, prea multe rânduri. Acum e rândul meu, rândul meu să scriu.
  Şi scriu, cu frica că n-am uitat stările pe care le-am simţit ca un nesimţit în zilele mele de a fi pe cont propriu.    Fără bani, fără mâncare, fără familie, fără prieteni. Doar patru pereţi blestemaţi şi un acoperiş care nu făcea decât să-mi acopere zâmbetele.

  Zâmbindu-i nenorocitului din oglindă, el nu putea zâmbi. Arăta ca un clovn care nu zâmbea niciodată, furios că toţi râdeau pe seama lui. Şi îi zâmbeam sufleteşte, îl machiam să nu se vadă cearcănele nopţilor albe, îi rosteam poezii...
  Eram doar eu, eu şi gândurile mele în zile scurte sau nopţi lungi, nopţi în care doar când visam printr-o geană închisă, îmi dădea impresia că sunt un super erou. Erou care salva iubirile din iadul creat de oameni, erou care era apreciat şi pentru greşelile sale, erou născut din defectele unui copil crescut în minciuni şi păcate, ce păcat!
  Era şi o EA care apărea în gândurile mele întâmplător şi tot întâmplător mă făcea să visez.
  Pe geam seara mai vedeam câte-o lună care-mi dădea energie, o energie pură, dar n-aveam pe ce să o consum. Iar ziua tot pe geam vedeam oameni simpli care-şi trăiau viaţa fără scop. Ei m-au făcut să mă întreb care-i scopul meu!
  Ah...câtă linişte! Merită puţin zgomot şi puneam muzică să ascult, orele treceau, dar nu-mi pasă, pentru mine nu există timp, ceasuri scumpe de aur nepreţioase. Preţios este timpul acela pe care tot noi l-am inventat doar ca să putem întârzia la şcoală sau la servici, să fim concediaţi sau exmatriculaţi. Pentru că suntem prea mulţi şi toţi vrem să facem doar ce ne place. Iar dacă suntem egoişti, îi corupem şi pe alţii să facă ce ne place nouă.
  Bani nu am, nici nu-mi trebuie şi chiar dacă aş avea mulţi, tot nu mi-aş putea cumpăra un loc pe Soare, să locuiesc acolo singur, să ard de fericire, să simt flacăra dragostei în mine, scrumul libertăţii să-mi miroase a fi liber.
  Aşa că am scris poezii ale căror efect au construit o iluzie a ceea ce vreau eu.
  Eu am înţeles multe şi pe mulţi, dar puţini m-au înţeles pe mine. Într-un neînţeles univers suntem doar necunoscuţii unui cunoscut pământ. Pământ pe care am purtat războaie, pământ pe care l-am muncit, pământ pe care l-am ruinat, toate acestea pentru ca pământul să ne îngroape.
  Mi-era frig, plapuma era singura care mă încălzea, mi-era teamă, visele mă încurajau, mi-era scârbă de lume, oamenii erau cei care-mi dădeau o speranţă. Toate în speranţa că într-o zi, va fi aşa cum eu n-am visat niciodată. Eu visam perfect, prea perfect, dar n-am visat că o să fie bine. Şi sper că o să fie bine, mai bine decât e acum.
  Îmi cer scuze că am ezitat să scriu

La fel de prafuite