Top 5 cărți de poezii contemporane

După recomandări peste recomandări şi toate conţinând proză, e vremea să facem un popas şi în lumea poeziei. Probabil că nu vă lipseşte doza de scepticism dat fiind impasul inspiraţional în care se găseşte poezia românească din zilele noastre, dar am avut grijă să fac o selecţie care să nu dezamăgească. Trebuie să recunosc că procedura de selectare a fost una cu o sprânceană ridicată şi nu o dată m-am întrebat unde oare au fugit muzele inspiraţiei de pe pământul românesc. Din câte ştiu eu, acestea se bucură de o confortabilă imortalitate, aşadar, pe unde umblă muza care i-a stat alături lui Minulescu sau lui Bacovia? Semnul întrebării rămâne pe poziţie. Încă nu am reuşit să aflu. Am aflat însă câţiva poeţi care au beneficiat nu doar de talent ci şi de inspiraţie din belşug. Poate că şi-au găsit în lumea reală muze inspiraţionale? Cu siguranţă nu ne vor divulga secretul, însă cărţile lor îşi merită locul în top 5 cărţi de poezii contemporane.


Fără îndoială o surpriză literară, volumul de poezii al lui Roberto Kuzmanovic reuşeşte să stârnească o curiozitate crescândă cititorului prin mesajele transmise în simboluri, prin limbajul ce pare codificat, prin misterul ţesut în versuri. Este omul capabil să privească dincolo de aparenţe sau purtând permanente măşti a devenit sclavul lor veşnic? Abordând teme generale din perspective proprii, poetul intrigă în timp ce se foloseşte de cuvinte pentru a provoca mintea umană la o altfel de analiză.

Precum un zeu omniscient care ştie prea multe, îi zâmbeşte ironic şi amar timpului, în timp ce condiţia divină superioară îi devine povară apăsătoare prea greu de purtat, imposibil de abandonat. - „Mai vrei în rol de zei?”

2. Cele mai frumoase 101 poezii – Mircea Dinescu

Poeziile lui Mircea Dinescu reuşesc să aducă la suprafaţă o furie clocotitoare dar şi o durere ce nu se lasă dusă şi care transformă până şi lacrima într-un cuţit tăios. O mulţime de metafore cer interpretări, iar poetul pare să se zvârcolească într-o agonie ce nu încetează, iar momentele de acalmie sunt prea rare şi oferă doar respiraţii scurte pentru ca apoi să înceapă din nou tortura. „Câtă Veneţie consumă omul până moare?”

Obligat să îşi accepte soarta şi durerea, poetul nu are încotro decât să îşi ducă propria cruce, având însă dese izbucniri de revoltă şi „de ce”.

3. Alcool – Ion Mureşan

Amarul, grijile, ideile şi gândurile sunt înecate în pahare cu alcool până ce corpul capătă o dependenţă morbidă de lichidul fatal care ucide mintea şi amorţeşte sentimente. Versurile lui Ion Mureşan par scoase din pahare cu tărie şi lumea înfăţişată de el este una mahmură. Până şi Dumnezeu aprobă pe ascuns comportamentul alcoolicilor, conştient fiind de viaţa mizerabilă pe care fiinţa umană e nevoită să o petreacă pe pământ. Iar Raiul intangibil pentru păcătoşii căzuţi, are totuşi găurile lui ... oare divinitatea nu e atât de perfectă cum credem noi sau sunt de vină doar vaporii de alcool?

„Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă” -  iar păcatul final aparţine omului sau divinităţii supreme?

4. Vântureasa de plastic – Marius Chivu

O experienţă dramatică îi aduce şi inspiraţie poetului Marius Chivu care transferă în versuri durerea şi teama resimţită. Atacul cerebral suferit de mama sa îl aduce în lumea spitalului şi a bolii care face ravagii. Faţă în faţă cu neputinţa de a face ceva, realizând că viaţa atârnă de un fir prea fragil, văzând că doctorii sunt doar oameni şi nu zei, iar Dumnezeu nu răspunde, scriitorul trece prin stări emoţionale intense pe care reuşeşte să le transpună într-un volum ce urlă mut după un orice ajutor.

„mai ceartă-mă / zi-mi ceva/ orice...” - iar disperarea se poate simţi dureros în fiecare cuvânt rupt din propria groază.

5. Cobalt – Claudiu Komartin

Lumea înfăţişată de Claudiu Komartin este una a deziluziilor şi a minciunilor în care doar ochii mai au în ei sclipiri de adevăr şi sentiment. Într-un astfel de univers de cobalt, speranţa în alte lumi, în care cuvântul fericire să nu fie pur utopie, este cea care ţine fiinţa umană în picioare. Tonurile închise sunt cele care zugrăvesc creaţia şi lumina este doar un vis care permite supravieţuirea.

„nevoia de tine a fost şi încă este/ cobalt” - greutatea apăsătoare a singurătăţii este resimţită de asemenea ca un metal prea greu de cărat.


Arta de  a folosi limbajul în versuri nu este accesibilă oricui. Se pare însă că avem poeţi contemporani suficient de talentaţi încât să reuşească să ne ofere poeme valoroase în care calităţile estetice ale limbii române capătă un contur clar şi strălucitor. B. M.